Receptat cu entuziasm, fără nici o reţinere, de critica literară la debutul său editorial, în 1991, cu Oglinda dintre noi (Editura Spicon, Târgu-Jiu), „stihuitorul” Spiridon Popescu rămâne, de la o carte la alta, consecvent aspiraţiei sale legitime/persuasive de a-şi vectoriza imaginarul artistic spre redempţiune: „Îndrăgostită, foc, de poezie –/ Cum nici un cititor n-o să mai fie –/ Moartea, plângând, îl roagă pe poet/ Să treacă Acheronul mai încet” (Se-avântă-n râu) şi „Nimic pe lume/ Nu mi-a fost mai greu/ Decât să îl transform/ Pe El în Eu” (Catrene, III); sau: „Am fost ursit de-o ursitoare rea/ Să-mi port o viaţă paşii prin hârtoape…/ Sunt foarte trist şi nimeni nu-i pe-aproape/ Să-nfigă-o lance în tristeţea mea” (Sunt foarte trist). Trăind subtil în/ pe spatele unei retorici clasice, cu tentă pamfletar-atitudinală, clamată, calculată cu dexteritate de bijutier în asocieri ludico-fanteziste, poetul, în volumul Ferice de cel orb (Editura PIM, Iaşi, 2021), cultivă cu voluptate asumată autoironia şi umorul, coordonate fundamentale ale poeticii sale. Deseori, el lasă impresia că propriul limbaj, direct, simplu şi inconfundabil, topit într-o sintaxă, să recunoaştem, destul de familiară, este frust. În realitate, lucrurile nu stau tocmai aşa, discursul liric al lui Spiridon Popescu, în care, uneori, cuvântul este în pericol „să se piardă în vorbărie” (Heidegger), dar şi în calambur, am adăuga, exprimă lucid, fără trucaje, simţămintele, convingerile şi trăirile auctoriale pe care le produce în spirit, din mers, realitatea: „Poetul ăsta/ e un pişicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care-apoi/ atâţia îngeri pier,/ căzând ca bolovanii pe pământ.// Doamne, de mă iubeşti,/ fă-mă ca el/ şi-o să-Ţi ridic biserici/ din Cuvânt!” (Dinescu), şi: „Se scuturase filamentul poeziei/ Sau avusese loc o decuplare de stea.../ Ceva, oricum, să ştii, se întâmplase,/ Căci nu zăream nimic în preajma mea.// Şi, cum mergeam aşa, pe dibuite,/ Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare,/ Deodat-am auzit o bufnitură:/ Căzusem, pentr-un secol, în uitare” (Şi cum mergeam aşa).

Spiridon Popescu este, în pofida unei celebrităţi ce ţine de folclorul mediilor literare, greu de definit. În aparenţă derizorie, emfaza stilului, ce la o primă vedere pare, paradoxal, atât de banal şi baladesc, probează tendinţa sa congenitală de a converti ecoul unor cuvinte glosatoare de măscării şi broderii lexicale în strigăte existenţiale. Invocarea lui Dumnezeu, lamentările destinate iubitei nu sunt numai pretexte literare puse în operă pentru a şoca, sau pentru a-i contrapuncta tânguirea elegiacă premonitorie, ci stări sublime de poezie: „În ultima vreme,/ Poetul îşi pierde nopţile, nu scriind,/ Ci încercând să-şi deschidă, zadarnic,/ Venele întărite ca piatra./ Plictisit de lume, de viaţă,/ El uită mereu că-i e foame/ Şi se supără/ Când Inspiraţia vine şi-l pofteşte la masă –/ «Ţi-am spus să nu mă deranjezi, nenorocito,/ Ţi-am spus să nu mai intri la mine/ Decât chemată!»// «Am înţeles!», îşi loveşte călcâiele Inspiraţia,/ Dar iese afară/ Fără să înţeleagă comportarea maestrului/ Din ultima vreme” (Din ultima vreme).

Cum sugeram, dincolo de mărturisiri, ziceri şi făcături po(i)etice, transpare disimulată proiecţia unui eu liric meditativ şi confesiv, vizibil preocupat de dimensiunea ancestrală a existenţei. Poemele care conţin în arhitectura lor arhetipurile timp, efemer, eternitate, viaţă, moarte, oglindă etc. sunt scrise într-un registru stilistic adecvat postmodernităţii. Poantele de la sfârşitul fiecăruia sporesc, temeinic, idealitatea fiinţei: „Stau în afara mea şi nu-ndrăznesc să intru,/ şi aş intra,/ căci vântul începu din nou să bată…/ Dar, Dumnezeule, cum poţi să baţi/ La o uşă capitonată?” (Stau în afara mea) şi „Ea nu îi spune niciodată «te iubesc»,/ Nu-l mângâie şi nu-l sărută niciodată,/ Dragostea ei faţă de el reiese din faptul/ Că, atunci când el se află la masa de scris,/ Ea aruncă zăpadă pe peniţa stiloului/ Care devine incandescentă!” (Iubita poetului); sau: „A fost cumva/ o pasăre pe-aci/ care-ngâna mereu/ un cântec gri?/ O pasăre/ ce se-nălţa spre Soare/ nu dând din aripi,/ ci bătând din gheare?// Această pasăre/ e moartea mea –/ să n-o ucideţi/ dacă daţi de ea” (Baladă, III).

Departe de tehnici şi convenţii literare postmoderniste, Spiridon Popescu, dovedindu-şi în acest mod atât repulsia faţă de simulacrele estetice ale celor din urmă, cât şi fidelitatea pentru configuraţiile prozodice arhetipale, producătoare de emoţii şi armonii, simulează în Ferice de cel orb un modern şi scriptural spectacol tragic-comic, în care este tratat cu acuitate, poematic, ambiguizant, laitmotivul demitizării lumii. Realitatea este izgonită precum o himeră din „turnul de fildeş” şi astfel subiectivizată renunţă la masca ficţiunii, motivând harul demiurgic al celui care se rosteşte în vers, al celui care extrage exuberanţa poetică din avatarurile cotidianului: „Sunt mai puţin c-un vers ca luna plină,/ Altminteri strălucirea mi-e la fel/ Căci uneori nici eu nu-mi pot da seama/ De-s luminat de mine, sau de cer” (Sunt mai puţin c-un vers); sau: „Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Şi-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Şi, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aştepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Şi-aş da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun ” (Mi-e dor de mine).

Privilegiind o referenţialitate profund expansivă, antrenând imaginarul, în tradiţie neorealistă, către viziuni mai puţin sau mai mult recognoscibile, poezia se fluidizează şi curge magmatic, asemeni picturilor lui Dali, în subteranele textelor lui Spiridon Popescu: „La fiecare cădere de stea/ Se porneşte în mine un clopot/ Răscolindu-mi fiinţa.// Bată-l pustia de arhitect,/ Nu voi înţelege nicicând/ Cum şi-o fi putut imagina el/ Sângele meu sub formă de clopotniţă” (Bată-l pustia de arhitect!). Reflecţia, jocul de cuvinte, explorarea abisului, cel din afara şi dinlăuntrul sinelui, sunt câteva dintre manifestările lirice-recuzită care, luate la un loc, reprezintă dovada indubitabilă a talentului autentic al unui poet lucid care, faustic, adânceşte dilema întrebând: „Ce ne vom face, Doamne, atunci/ Noi, cei rămaşi necosiţi?/ Cine o să ne mai scape pre noi/ De blestemata aia de nemurire?” (Psalm, II).